De ce trebuie sa ma simt singura, chiar daca sunt inconjurata de atatea persoane? De ce nimic nu imi poate umple golul pe care il simt si care, pe zi ce trece, absoarbe tot mai mult din tot ce am bun..sau mai bine zis, aveam.. candva puteam zambi indiferent daca nu era totul cum trebuia sa fie..acum, am nevoie de prea mult exercitiu sa pot zambi “natural”..si cel mai grav e ca stiu cauza.. ai distrus tot ce era bun in mine, ai distrus orice speranta. 

De fapt ai distrus tot ce candva ai reusit sa cladesti..e ca si cum ai distruge o constructie dupa ce te-ai chinuit sa o ridici pe un loc abrupt si fara pic de viata.. exact asta ai facut tu. 

Si doare mai mult decat vreodata mi-as fii putut imagina.. e acel tip de durere care pur si simplu nu trece…orice as face, esti prezent in fiecare secunda, in fiecare gest..in normalul meu.. de fapt, normalul meu erai tu..si acum sunt debusolata.. orice as face, fac degeaba si fara nici o directie.. 

Ce e cel mai trist din “povestea” noastra e ca ai reusit sa ma distrugi acum..inainte de  “prima zapada” stiind ce inseamna acest lucru pt mine..iar pentru asta, indiferent de ceea ce va urma, nu am sa te pot ierta. Niciodata…