luni, 1 decembrie 2014

Fara titlu

Mi-am pierdut inspiratia printre ganduri acum mult timp. Gandurile au ramas aici, inspiratia se chinuie sa revina.
Nu stiu de ce scriu, stiu pur si simplu ca trebuie sa o fac. Timpul care a trecut a cicatrizat ranile. Credeam ca asta e solutia, dar m-am inselat. Mi-e dor de mine..
Oamenii s-au schimbat, de fapt, eu i-am schimbat. M-au vazut rece si indiferenta si s-au indepartat. M-au lasat singura crezand ca asta imi doresc.O alta greseala.
Eu am continuat sa resping orice om care imi putea scoate la iveala partea sensibila si frumoasa.
Mi-am ingropat sentimentele in fum de tigara si in muzica galagioasa care, atunci, pareau sa fie singurele medicamente. Loveam fara sa tin cont de nimic si a doua zi o luam de la capat. Si era bine, timpul trecea si eu ma vindecam. Sau, cel putin, asa trebuia.
Acum, am obosit. Am obosit de masti si imi vreau sentimentele inapoi. Ma simt goala pe dinauntru si e frig..
Oricat de mult as zambi, nu simt nimic.. vreau sa simt.. orice..

marți, 13 mai 2014

Wish you were...real!

Și s-a ridicat cortina.
Priveam sala care era plină de fețe necunoscute cu unele excepții..o sală cu parfumuri amestecate la fel de necunoscute ca și fețele pe care le zăream. Toți zâmbeau emoționați așteptând finalul care era acum mai aproape ca niciodată și fiecare dintre noi căutam cu privirea oamenii  dragi..
Eu nu căutam un anumit chip, eu căutam acei ochi blânzi și deloc străini…Revin la realitate. Îmi schițez un zâmbet și îmi joc rolul.. (iar realizez că trebuia să dau la teatru)..
Deodată, mă trezesc înconjurată de oameni care mă îmbrătișează și din nou simt un anumit parfum..realizez că e parfumul buchetului de trandafiri ce îl am în brațe, venit de nicăieri.. am uitat cum e să te bucuri de acest miros… pășesc, trec de zecile de persoane și urc scările…am  nevoie de aer, mă înec…
În sfârșit s-a terminat agitația din jurul meu, dar nu și din suflet..parcă abia acum începe. Simt cum lacrimile vor să își facă apariția și trag aer in piept…nu am voie să plâng azi, azi nu.. azi închei o etapă.
„Felicitări” și două mâini care îmi acoperă ochii… mâinile fine  pe care le cunosc atât de bine, vocea blândă care mă ancora în realitate ori de câte ori eram departe..mă întorc și îi văd ochii..da, de ochii aștia vorbeam… îl iau în brațe, las lacrimile să își parcurgă traiectoria de pe obrajii mei pe umărul lui și îl iert. Îl iert pentru tot ce a fost rău, îl iert pentru fiecare secundă în care mi-a fost dor, pentru fiecare celulă care m-a durut atunci când m-a aruncat la pământ.. e aici și asta contează. E momentul ăla în care nu mai contează nimic altceva. E aici, e al meu și mă iubește.. mai mult decât eu am crezut vreodată..

„Heeey…trezește-te… e miercuriiii. Avem treabă!!!” ..deschid ochii… agitație.. realitate… Da, e miercuri..dimineață. Și a căzut cortina…