Nothing else matters

Zilele astea am aflat ce inseamna, cu adevarat, sa simti ca cineva ti-a luat sufletul. Am simtit cum e sa nu iti gasesti locul, sa te bruieze fiecare vorba din jur, dar sa nu o poti deslusi, sa te doara totul si, totusi, sa nu ai nici o rana vizibila.
Nu credeam ca poate cineva sa ma faca sa simt atatea lucuri diametral opuse, sa ma faca sa zambesc ca apoi sa fie nevoit sa imi stearga lacrimile ce curg siroaie.
Dar s-a terminat...si nu iti promit decat un singur lucru: ai trecut prin viata mea cu un scop, m-ai invatat cateva lucruri care mi s-au intiparit in minte si inima.Unul dintre aceste lucruri e ca merit mult mai mult si, poate, fara sa vreau, candva am sa te fac sa platesti. Pentru tot...
Schimband subiectul, ieri mi s-a intamplat un lucru pe cat de dragalas pe atat de simplu.Eram in parc cu doua prietene si pe langa noi se perinda un prichindel de vreo 2-3 anisori cu bicicleta.Nimic neobisnuit, tinand cont ca eu sunt innebunita dupa copii.Doar ca tristetea mea era atat de vizibila si apasatoare ieri incat nu eram atenta la fiecare gest al sau. La un moment dat, pustiul vine la mine si intinde manuta, unde tinea ceva strans, strans. Imi zambeste si pune la mine in mana niste seminte..
Gestul ar putea sa fie catalogat drept nesemnificativ, insa mie a reusit sa imi fure un zambet larg, faptul ca a venit fix la mine, iar cele 2 prietene incearcau sa vorbeasca cu el. Parca a simtit ca una dintre cele 3 fete are nevoie sa zambeasca sincer si pentru un lucru simplu.

Si uite cum se face ca viata imi arata ca trebuie sa zambesc, sa ma gandesc la ce e bine pentru mine si chiar daca unele persoane decid sa iasa din viata mea, sa nu imi para rau...

“Vreau sa scriu, dar simt ca daca fac asta o sa il ingrop..”

Da, cam asa as defini starea pe care o am acum. M-am retras, din nou, in coltul meu, te-am lasat pe tine in lumea ta si mi-am promis pentru a nu stiu cata oara ca nu te mai las sa ma mai ranesti ca apoi sa fii singurul care ma poate vindeca..

Daca imi spunea cineva acum ceva timp ca timpul ne schimba, va schimba, probabil nu credeam. Dar asa e.. Cele mai mari asteptari ale mele veneau de la doua persoane..amandoua m-au dezamagit, au decis ca e mai bine ca viitorul sa fie altfel decat ceea ce schitasem candva.

 Cine sunt persoanele respective?  Persoanele in care am avut cea mai mare incredere, fix cei care mi-au promis ca vor fi aici mereu. EA, care a lasat distanta sa ne devina cel mai mare dusman si EL care e prea las sa aleaga o cale mai grea..

M-ati dezamagit si daca era necesar sa fiu dezamagita de cineva nu trebuia sa fiti voi cei care sa imi arate ca asteptarile mari nu trebuie sa vina de la oameni mici! Oamenii se “maturizeaza”, asta nu e o noutate..dar  a te maturiza nu inseamna a deveni mai egoist.

Am  inceput postarea prin definirea starii pe care o am, care zace in mine de cateva zile…si mi-am asumat riscul asta, sa ingrop in cuvinte tot ce simt, gandurile si tristetea, amintirile si visele in legatura cu ce putea fi..in legatura cu voi..