Și
s-a ridicat cortina.
Priveam sala
care era plină de fețe necunoscute cu unele excepții..o sală cu parfumuri
amestecate la fel de necunoscute ca și fețele pe care le zăream. Toți zâmbeau
emoționați așteptând finalul care era acum mai aproape ca niciodată și fiecare
dintre noi căutam cu privirea oamenii
dragi..
Eu nu căutam
un anumit chip, eu căutam acei ochi blânzi și deloc străini…Revin la realitate.
Îmi schițez un zâmbet și îmi joc rolul.. (iar realizez că trebuia să dau la
teatru)..
Deodată, mă
trezesc înconjurată de oameni care mă îmbrătișează și din nou simt un anumit
parfum..realizez că e parfumul buchetului de trandafiri ce îl am în brațe,
venit de nicăieri.. am uitat cum e să te bucuri de acest miros… pășesc, trec de
zecile de persoane și urc scările…am
nevoie de aer, mă înec…
În sfârșit
s-a terminat agitația din jurul meu, dar nu și din suflet..parcă abia acum
începe. Simt cum lacrimile vor să își facă apariția și trag aer in piept…nu am
voie să plâng azi, azi nu.. azi închei o etapă.
„Felicitări”
și două mâini care îmi acoperă ochii… mâinile fine pe care le cunosc atât de bine, vocea blândă
care mă ancora în realitate ori de câte ori eram departe..mă întorc și îi văd
ochii..da, de ochii aștia vorbeam… îl iau în brațe, las lacrimile să își
parcurgă traiectoria de pe obrajii mei pe umărul lui și îl iert. Îl iert pentru
tot ce a fost rău, îl iert pentru fiecare secundă în care mi-a fost dor, pentru
fiecare celulă care m-a durut atunci când m-a aruncat la pământ.. e aici și
asta contează. E momentul ăla în care nu mai contează nimic altceva. E aici, e
al meu și mă iubește.. mai mult decât eu am crezut vreodată..
„Heeey…trezește-te…
e miercuriiii. Avem treabă!!!” ..deschid ochii… agitație.. realitate… Da, e
miercuri..dimineață. Și a căzut cortina…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu